Serge Gainsbourg (născut Lucien Ginsburg) a fost unul dintre cei mai interesanţi muzicieni francezi, rămas în memorie prin polivalenţa artistică dar şi prin extraordinarul erotism pe care-l degaja în mod natural personalitatea lui complexă. Un erotism ce răzbate automat în piesele lui, în special în cea mai cunoscută, celebrul duet cu Jane Bikin, Je t’aime, moi non plus.
Gainsbourg + Bardot = Love
Piesa a fost scrisă de Gainsbourg în 1967, pe vremea când îşi consuma o scurtă dar tumultuoasă poveste de amor cu Brigitte Bardot. În iarna acelui an, Bardot i-a cerut într-o seară să scrie cel mai frumos cântec de dragoste pe care şi l-ar putea imagina vreodată. Ea a adormit iar Gainsbourg a lucrat toată noaptea pentru a-i prezenta dimineaţa două piese: Je t’aime… şi Bonnie and Clyde.
Prima piesă a fost apoi înregistrată de către cei doi într-un mic studiou din Paris dar știrea despre modul în care a luat ființă a răzbătut imediat până la urechile lui Gunter Sachs, sotul german (si foarte bogat) al lui Bardot. Acesta a luat foc și a cerut în mod public ca melodia să nu vadă ”lumina” vreunei case de discuri. Bardot a intervenit și ea pe lângă Gainsbourg pentru a o stopa și acesta a ascultat-o, în ciuda faptului că a protestat: ”Muzica e foarte pură. Pentru prima dată în viața mea am scris un cântec de dragoste și acesta e luat la șuturi!”.
Gainsbourg + Birkin = Super Love
În 1968, Gainsbourg a întâlnit-o pe actrița britanică Jane Birkin, de care s-a îndrăgostit în timpul filmărilor la Slogan. El a rugat-o să înregistreze împreună piesa. Birkin auzise de versiunea cu Bardot și s-a gândit că aceea fusese ”prea fierbinte” dar în același timp a spus, peste ani, că a cântat-o pentru că era geloasă și nu vroia să fie cântată de altcineva.
Artistul i-a cerut să o interpreteze cu o octavă mai sus decât Bardot ”așa încât să suni ca un băiețel”. După înregistrare, Birkin a recunoscut că a mers cam departe cu respirația adâncă, așa încât ”la un moment dat a trebuit să o întrerup”. Single-ul a fost pe piaţă în februarie 1969, având o copertă goală, pe care scria ”interzis celor sub 21 de ani”. Ceva mai târziu, Bardot a regretat că nu a lăsat piesa să-și urmeze cursul logic. Jean-Louis Remilleux, un prieten de-al ei, a convins-o să-l contacteze pe Gainsbourgh. Astfel că, în 1986, și această versiune – în fapt, prima – a ajuns la urechile fanilor.
Titlul piesei a fost inspirat de o butadă de-a lui Salvador Dali: ”Picasso e spaniol. Și eu sunt. Picasso e un geniu. Și eu sunt. Picasso e un comunist. Eu nu sunt”. Gainsbourg a spus că piesa e un cântec ”anti-futai”, despre disperare și imposibilitatea iubirii fizice. Dar versurile sunt un dialog între doi îndrăgostiți care fac amor:
”Je vais et je viens, entre tes reins”. Mai ciudat este ”Moi non plus”-ul (”eu nu”) ca răspuns la ”Je t’aime”. În fapt, e o glumă pe care non-vorbitorii de limbă franceză nu prea o înțeleg și care e tradusă ”Te iubesc – Eu nu te mai iubesc”, chiar și într-o versiune a celor de la Pet Shop Boys (”I love you – me not anymore”).
Real sau fals?
Când a fost lansată versiunea cu Bardot, ziarele din Franța au speculat faptul că ar fi vorba de un audio-verite. ”Gâfâiturile și respirația adâncă ale lui Brigitte Bardot dau impresia clară asupra a doi oameni care fac dragoste”, a scris France Dimanche. Gainsbourg a cântat piesa prima oară în public într-un restaurant parizian, imediat după ce a înregistrat-o la Londra, împreună cu Birkin. Ea a spus că ”pe măsură ce Serge cânta primele acorduri, se auzeau furculițele și cuțitele care se lăsau jos”. El însuși a declarat apoi: ”Cred că avem un hit!”.
Și asta în ciuda faptului că erotismul explicit al piesei a fost declarat la acea vreme extrem de ofensator. Sex pur, cuvinte explicite, sunete sugestive. Revista The Observer Monthly Music a declarat-o ”echivalentul pop a filmului Emmanuelle”.
Totul culminează cu orgasmul simulat de Birkin, acesta fiind motivul pentru care melodia a fost apoi interzisă în Spania, Suedia, Brazilia, Marea Britanie, Italia, Polonia și Portugalia. Dar și în Franța, înainte de ora 23! În plus, Vaticanul l-a excomunicat pe directorul casei de discuri care a lansat piesa în Italia. Birkin a declarat apoi că Gainsbourg l-a numit pe Papă ”cel mai mare PR-ist al nostru”. Tot Birkin a declarat, în 1984, că nu înțelege de ce s-a făcut atât tam-tam pe marginea piesei. ”Sunt sigură că englezii nici măcar n-au înțeles despre ce e vorba”. Și chiar așa a fost!
În tot cazul, piesa a avut un imens succes. Până în 1986 se vânduseră peste 4 milioane de copii. În Insulă a atins locul 2 în topuri, în primă fază, când fusese lansată de casa de discuri Fontana. Aceasta a vândut însă drepturile unui label independent, Major Minor Records și, după relansare, a ajuns pe primul loc, devenind, evident, și primul number one interzis.
A rămas în top vreme de 31 de saptămâni și a intrat chiar și în topul american, până pe o… semnificativă poziție 69. Din pricina faptului că americanii au catalogat-o drept ”obscenă”, piesa nu a vândut în State mai mult de 150.000 de copii. Și asta chiar dacă New York Times a numit-o (în aplauzele lui Gainsbourg) ”o fericită întâmplare poetică”.
Zeci de cover-uri au fost făcute după Je t’aime, moi non plus, însuși Gainsbourg parodiind-o într-o versiune pentru Bourville, intitulată Ça. Printre alții s-au numărat Donna Summer (celebrul Love to love you baby), Pet Shop Boys sau Brian Molko, de la Placebo.
Ție care variantă îți place mai mult? Bardot sau Birkin?
